Ne trezeam din nou la 5 și ceva. Pentru ultima dată în vacanța asta, dar poate cel mai entuziasmați. Cu siguranță avizați asupra a ceea ne așteaptă, acum știam cum ajungem la perete, cam ce vrea să spună gradul de cățărare în Paklenica și cum ne coordonăm ca echipă. Țineam la Klin, cel de-al treilea traseu – cel mai greu – din trilogia Paklenica.
Klin este cunoscut ca fiind și cel mai dificil din trilogie. Cum am luat pas cu pas dificultățile traseelor, întâi cu Mosoraski și apoi cu Velebitaski, ne simțeam în măsură să mergem în traseul acesta.
Poteca ne conduce din nou, din parcare spre inima Parcului Național Paklenica, doar spre a ne coti dreapta peste râu. Apa scăzuse în ultimele zile și acum am putut să trecem fără să ne descălțăm.
Klin pornește de pe aceași brână cu Mosoraski. Atunci când am întâlnit la baza peretelui indicatorul de Mosoraski, am urcat pe zona accidentată pentru a ajunge pe brână. Traseul nostru pornea în stânga de Mosoraski.
Un pic emoționată, dar foarte încrezătoare în echipa simpatică pe care o formam, m-am uitat în sus 🙂
Descriere traseul Klin
Dificultate: 6c+ (S2) 350m
Amplasare: peretele Nord-Vestic Anika Kuk, Parcul Național Paklenica, Croația
Asigurări: spituri; noi am suplimentat cu un set de nuci și frienduri medii
Prima lungime pornește pe o față căzută populată cu iarbă, întreruptă pe la jumătate de o faţă de 4-5 metri înălțime. Noi am trecut prin stânga acesteia și am ieșit pe o fisură pe care am găsit și asigurări. Regruparea este deasupra unui copăcel, dar noi nu am regrupat corect, ci în stânga fisurii, peste niște lapiezuri.
A doua lungime continuă pe fisură, pe teren ușor, până la o regrupare aflată sub surplomba care trona deasupra noastră. Regruparea este smicomodă, ușor în dreapta fisurii.
În a treia lungime urcăm pe sub surplombă, ușor dreapta, după care traversăm mult stânga imediat deasupra surpombei. Traversarea o facem pe o brână căzută, foarte aeriană, care ne conduce în regrupare. Pasul este la intrarea pe brână și imediat după această intrare (este fooooarte aerian sentimentul), dar zona este asigurată ok, cu spit-uri.
A patra lungime intră în acel diedro splendido din schiță. Este o lungime întreagă de diedru, tăiat curat și clar în calcarul de Paklenica. Este cel mai frumos diedru pe care l-am cățărat și nu este banal, poate prin faptul că nu te lasă să te odihnești. Diedrul se termină într-o fisură mai ușoară. Am legat aceasta lungime cu lungimea 5, a la schiță, care trece din fisură pe o față cu prize mici. Aici mergea cățărat pe fisura din dreapta, aparent mai ușoară, pe față căzută, dar care mie îmi dădea un aer friabil. Regruparea este simicomodă, într-o scobitură sub o surplombă.
Lungimea a șasea este cea mai grea din traseu și este cotată cu gradul 6c. Existau două variante, ocolire prin stânga și gradul 6c+ sau direct deasupra cu gradul 6c. Noi am ales să mergem pe scurtătură, mai ales că nici unul dintre noi nu se simțea neapărat de 6c+ la vedere la stâncă. Se vedeau deasupra noastră spit-uri distanțate, dar tot mai bine decât fără văzut orice în stânga.
Pleacă Cătălin și, cu aptitudinile lui de mers la artificial dobândite prin pereții din Cheile Bicaz, iese elegant și repede de pe fața de artificial. Descoperise el că era forțat să facă pași la liber între spituri, pentru că nici din ultima scăriță nu ajungea la următoarea asigurare.
Bun, urmăm noi. Octavian pleacă primul și, după ce avansează vreo 3 spit-uri, mă pregătesc să plec și eu. Tocmai atunci mă trezesc cu Octavian pendulând pe lângă mine. Îl prind de un picior și îl readuc pe calea cea dreaptă, adică pe calea Klin :P. Urmează o adevărată muncă de echipă. Octavian mă lasă pe mine la a treia încercare să trec și eventual să îi las asigurările. Trec de pasul dintre spit-uri și ajung într-o zonă de față căzută în care ieșirea nu era neapărat intutivă. Prind cu vârful degetelor o fisură finuță, care devine mai bună mai sus (mulțumesc, pe această cale, mamei mele care m-a făcut atât de înaltă) și și… mă ridic. Îi las scărița lui Octavian și îl și dezasigur dintr-un spit foarte la stânga care l-ar fi scos iar din pas odată ce Cătălin îl fila.
Cătălin ne vede cu figura-i inocentă și ne întreabă de ce a durat atât de mult. Eh, luam și noi ceaiul între patru ochi…
După fața căzută traseul face ușor dreapta pe teren ușor, unde se găsește regruparea. Hornul din stânga pare iarăși o linie clasică, dar cum aflaseră Cătălin (care pe acolo trecuse) și Octavian (a cărui semicoardă a avut ghinionul să treacă pe acolo), Klin alesese altă line. Mă rog, cei care l-au bătut. Am făcut eu regruparea corectă în dreapta, ca să nu stăm suspendați într-un spit, și Octavian a coborât la mine după ce a făcut și hornul și pasul de pe fața căzută pe unde trecuse Cătălin. Norocul meu :D:D
Lungimea a șaptea continuă în sus cu un diedru ușor, dar totuși susținut, până la o regrupare suspendată aflată în dreapta fisurii pe care urcasem. Lungimea poate fi legată cu următoarea.
Lungimea a opta este super distractivă, super expusă și emblematică pentru Klin. O traversarea aproape orizontală la stânga, mai întâi pe prize laterale și apoi pe prize inverse, sub o surplombă proeminentă. Prizele sunt generoase, cu mișcări un pic fizice, dar sentimentul când te uiți în jos și vezi copăceii de la baza peretelui, este indescriptibil. Regruparea este în ham, cu tot vidul sub tine.
Lungimea a noua mi-a plăcut cel mai mult. Cotația este de 5b, dar nu arăta (și în continuare nu cred) că este cotată în spiritul zonei. Pornește deasupra regrupării, cu un pas ușor slefuit de la atâtea parcurgeri, peste surplombă. Când am văzut asta, am fost suficient de inspirată cât să emit mottoul ieșirii: dacă ăsta este 5b eu mă mărit. Eu, de altfel, o mare susținătoare a acestei instituții 😛
În fine, după cum spuneam…. Pare un început amenințător, dar se continuă cu o fisură ușor surplombată, bine asigurată, cu prize generoase (ca la panou). Este o lungime superbă, cu mișcări ușor pe spate, dar cu locuri de odihnă și prize mari. Regruparea este comodă, ușor în dreapta fisurii.
Lungimea a zecea traversăm puțin în dreapta regrupării apoi mergem direct în sus pe o fisură ușoară.
A unsprezecea lungime continuă pe fisură, după care traversează stânga, peste muchie, pe o față unde se face regruparea.
A doisprezecea lungimea pornește deasupra regrupării pe o fisură fină până ajunge într-un horn cu o un bolovan fixat în interior. Lângă bolovan este ultima asigurare, un spit, loc în care noi am cotit dreapta pe față (unde se pot monta nuci) în loc să mergem direct prin horn (care încă nu reprezintă tehnica mea de specialitate).
Ne-am întâlnit cu soarele cu vreo 3 lungimi înainte să ieși din perete și nu ne-a părut rău că nu s-a întâmplat mai devreme. Ne topeam văzând cu ochii. Am urmat repejor marcajul cu punct roșu care ne-a condus pe poteca de retragere din peretele Anika Kuk. Ca timp, traseul ne-a luat atât cât ne-a luat și Mosoraski, în care ne-am pierdut cu spor. Ironic, nu? 😀
Am ocolit peretele prin vegetația sărăcăcioasă, care nu ne proteja mai deloc de soare.
Nervurile stâncii se întindeau sub soarele toropitor:
Ne uităm pentru ultima dată la cel mai înalt perete din zonă și ne retragem spre vastele palate, cu ale lor nectar și ambrozie. Mai precis, spre mașina încinsă de soare, cortul copt la temperaturile de 30+ și înghețata cea de toate zilele de pe malul mării.
Am susținut și economia locală, cumpărând ulei de măsline croate. Recompensa pentru Vio și mine a fost să luăm contact cu ospitalitatea locală, atunci când o doamnă ne-a oferit pe stradă niște prăjituri super bune. Noi să ne facem mari! 😛
A fost ultimul traseu de cățărare din Croația, pentru vacanța de vară 2014, dar cumva am rămas în gând cu un traseu care parcă ne surâdea să îl încercăm: Albatros. Poate data viitoare…
- Ziua 1: Să cunoaștem Starigrad, să ne găsim pământ de înfipt steagul + logistică
- Ziua 2: Traseul Kikos Bohrer, 3 lc, Parcul Național Paklenica
- Ziua 2: Parcul Național Krka – paradisul cascadelor
- Ziua 3: Traseul Mosoraski
- Ziua 5: Traseul Velebitaski
- Ziua 6: Zi de odihnă
- Ziua 7: Traseul Klin
- Ziua 8: Parcul Național Plitvice
Leave A Reply